Romania, superb descrisa de Jules Verne

Redau fragmente din "Castelul din Carpati", autor Jules Verne. Eu am fost impresionata. Sper ca si voi.

Povestirea care urmeaza nu este fantastica, este doar romanesca. Trebuie, oare, avand in vedere caracterul ei neverosimil, sa tragem de aici concluzia ca nu este adevarata? Ar fi o eroare. Suntem intr-o epoca in care orice se poate intampla― aproape ca avem dreptul sa spunem ca orice s-asi intamplat. Daca plasmuirea noastra nu este deloc verosimila astazi, poate fi maine, gratie resurselor stiintei care sunt sansa viitorului, nimeni nu se va gandi sa o aseze in randul legendelor.

Se cuvine sa retinem totusi ca regiunea transilvana este foarte legata inca de superstitiile stravechi.

In ziua de 29 mai a anului acela, un cioban isi pazea turma la marginea unui podis plin de verdeata, la poalele Retezatului care domina o vale fertila acoperita de paduri cu tulpini drepte, imbogatita de frumoase culturi. Iarna, galernele, care sunt vanturile din nord-vest, rod acest podis inalt, descoperit, neadapostit, ca briciul unui barbier.

Acest sistem orografic apartinea regiunii celei mai salbatice din Transilvania, cunoscuta sub denumirea de comitatul Cluj.

Ciudat fragment al imperiului Austriei, este aceasta Transilvanie, „Erdély” in maghiara, adica „tara padurilor”. Este marginita de Ungaria la nord, de Valahia la sud, de Moldova la vest. Cu o suprafata de saizeci de mii de kilometri patrati, sau sase milioane de hectare― aproape a noua parte din Franta― este un soi de Elvetie, dar cu jumatate mai intinsa decat domeniul elvetian, fara sa fie, insa, mai populata.

Cu podisurile sale, in mare parte acoperite de culturi, cu pasunile sale bogate cu vaile sale capricios conturate, cu piscurile sale trufase, Transilvania, crestata de ramificatiile de origine platonica ale Carpatilor, este brazdata de numeroase cursuri de ape, care se varsa in Tisa si in acea Dunare superba, ale carei Porti de Fier inchid, la cateva mile mai la sud, defileul lantului Balcanilor, la frontiera dintre Ungaria si imperiul otoman.

Aceasta este stravechea tara a dacilor, cucerita de Traian in primul secol al erei crestine. Independenta de care se bucura sub Ioan Zapolya si urmasii acestuia pana in 1699, avea sa ia sfarsit in timpul lui Leopold intaiul, tara devenind o anexa a Austriei.

Dar, oricare ar fi fost statutul sau politic, a ramas salasul mai multor semintii, care au trait alaturi fara sa se contopeasca: valahii sau romanii, ungurii, tiganii, secuii si, de asemenea, saxonii pe care timpul si imprejurarile aveau sa-i „maghiarizeze” in cele din urma, in folosul unitatii transilvane.

Cand incepi sa te gandesti la un pastor ca la o faptura idealizata, imaginatia face cu placere din el un visatorsi un contemplativ; sta la taclale cu planetele, discuta cu stelele; descifreaza bolta instelata.

Credulitatea celor din jur ii atribuie, fara sa stea prea mult pe ganduri, haruri miraculoase; daruit cu puterea vrajitoriei, face farmece oamenilor si animalelor, indulceste sau aspreste ursita, vinde prafuri aducatoare de placeri, de la el se cumpara bauturile si formele magice.

Chiar si in catunele mai civilizate nu treci pe langa un cioban fara sa-i adresezi cateva cuvinte amicale dandu-i binete cu inteles, salutandu-l cu apelativul de „pastor”, la care tine foarte mult. O palarie ridicata iti ingaduie sa scapi de piaza rea, iar pe drumurile Transilvaniei, ca pretutindeni, dealtfel, nimeni nu se gandeste sa faca economie in aceasta privinta.

Ciobanas - tablou de Nicolae Grigorescu

Sibiul este unul din principalele targusoare din Transilvania. Plecand aici, ajungi pe valea Jiului unguresc, care coboara pana in targul Petrosani.

Ca sa ajungi la Cluj, e de ajuns sa urci inspre valea Muresului; apoi, prin Alba Iulia, trecand de primele piscuri ale muntilor Bihor, descinzi in capitala comitatului. Un drum de douazeci de mile, cel mult.

Fie ca e vorba despre stancile adunate claie peste gramada de natura, in epocile geologice, dupa ultimele zvarcoliri ale solului, fie despre constructiile datorate mainii omenesti, peste care a trecut suflarea timpului, aspectul lor este aproape acelasi, cand le observi de la cateva mile distanta. Ceea ce este din piatra bruta, sau ceea a fost piatra, se confunda cu usurinta. De departe, culoarea este aceeasi, contururile, devierile liniilor in perspectiva, nuanta uniforma, sub patima cenusie a secolelor.

Asa stateau lucrurile si in ceea ce priveste Cetatuia - altfel spus Castelul din Carpati. Este cu neputinta sa-i deslusesti formele vagi pe platoul Orgall, pe care-l incununa la stanga trecatorii Vulcan.

Nu se distinge de fundalul muntilor. Ceea ce ai fi ispitit sa iei drept un donjon, nu este decat o gramada intunecata de pietre. Cine il priveste, are impresia ca zareste crenelurile unui zid, unde nu se afla poate, decat o creasta stancoasa. Intreg ansamblul e paclos, miscator, incert. Asa ca, daca ar fi sa dam crezare feluritilor calatori, castelul din Carpati exista doar in imaginatia celor din comitat.

Desigur, mijlocul cel mai simplu de a te convinge de existenta sa ar fi sa te intelegi cu o calauza din Vulcan, sau Werst, de a urca prin trecatoare, de a te catara pe culme,si de a vizita toate acele constructii. Dar ca sa gasesti o calauza e mai greu decat sa nimeresti drumul care duce la cetatuie. In tinutul acesta al celor doua Jiuri, nimeni nu s-ar invoi sa calauzeasca un calator, oricat i s-ar plati, pana la castelul din Carpati.

Si totusi, castelul din Carpati ar fi meritat osteneala de a fi ajutat de calatori si de istorici. Pozitia sa, pe creasta podisului Orgall dadea un aer pitoresc. De pe platforma superioara a donjonului, poti cuprinde cu ochii privelistea intregului tinut, pana la ultimul hotar al muntilor.

In spate, unduieste lantul inalt, atat de capricios ramificat, care marcheaza frontiera cu Valahia. In fata se casca sinuosul defileu Vulcan, singurul drum practicabil, dintre provinciile limitrofe.

Dincolo de valea celor doua Jiuri, tasnesc targurile Livezeni, Lonea, Petrosani, Petrila, grupate la gura puturilor care servesc la exploatarea acestui bogat bazin carbonifer.

Apoi, in fundal, o admirabila suprapunere de creste, impadurite la poale, aride in varf, dominata de piscurile abrupte ale Retezatului si Parangului, mai departe de Valea Hategului si cursul Muresului, se ivesc profilurile indepartate, inecate in ceturi, ale Alpilor Transilvaniei centrale.

Se stie, atatea eforturi, atata devotament, atatea sacrificii n-au avut alt rezultat, decat cea mai infama oprimare a urmasilor acestei semintii de vitejie. Neamul acesta nu mai are existenta politica. Trei calcaie l-au strivit, dar nu si-au pierdut nadejdea de a se scutura de jug, valahii acestia din Transilvania. Viitorul este al lor si repeta, cu o incredere de nezdruncinat, aceste cuvinte, in care se concentreaza toate aspiratiile lor: Romanul nu piere!

Castel parasit, castel bantuit, castel cu vedenii. Imaginatiile vii, imaginatiile aprinse l-au populat, curand, cu fantome, strigoii sunt oaspeti obisnuitii, iar spiritele se intorc aici, la ceasurile noptii. Asa se petrec lucrurile pe anumite meleaguri incarcate de superstitii din Europa, iar Transilvania poate pretinde ca se afla in fruntea lor.

Cu siguranta, natura a fost darnica, in ceea ce priveste bazinul format intre muntii Bihorului, Retezat si Parang. Manos datorita fertilitatii solului, este bogat si prin avutia ingropata in adancurile sale: mine de sare gema la Turda, cu productia anuala de douazeci de mii de tone; muntele Praid, cu bolta lui cu o circumferinta ce masoara sapte kilometri, format in intregime din clorura de sodiu; minele de la Remetea, care produc plumb, galena, mercur si, mai cu seama, fier, ale carui zacaminte sunt exploatate inca din secolul al X-lea; minele de la Hunedoara si mineralele lor, care sunt transformate in oteluri de calitate superioara; mine de carbune, lesne de exploatat in primele straturi ale acestor vai lacustre, in districtul Hateg, la Livezeni, la Petrosani, punga larga cu un continut estimat la doua sute cincizeci de milioane de tone; in sfarsit, mine de aur, in targul Abrud, la Campeni, legiunea cautatorilor de aur, unde miriade de mori cu un utilaj foarte simplu sapa nisipurile de la Rosia Montana, „Pactolul transilvan” si exporta in fiecare an o cantitate de doua milioane de franci din pretiosul metal.

Iata, s-ar spune, un district foarte favorizat de naturasi totusi, bogatia aceasta nu contribuie in nici un fel la bunastarea populatiei, in tot cazul, daca centrele cele mai importante, Remetea, Petrosani, Lonea, poseda cateva instalatii la nivelul industriei moderne, daca in targurile acestea intalnesti constructii ordonate, supuse uniformizarii echeruluisi sforii zidarului, depozite, pravalii, adevarate centre muncitoresti, daca sunt dotate cu un numar oarecare de locuinte cu balcoanesi verande; nici in satul Vulcan, nici in satul Werst, nu trebuie sa te astepti la asa ceva.

Cunoaste legenda Stancii Fecioarei, in care o tanara printesa intrucatva ireala, scapa de urmarirea tatarilor, legenda grotei balaurului, din valea Pietrei Craiului, legenda fortaretei Deva, ridicate „pe timpul Zanelor”, legenda Detunatei, cea „lovita de trasnet”, munte de bazalt celebru, semanand cu o vioara uriasa de piatra la care, in noptile cu furtuna, canta dracul; legenda Retezatului cu varful retezat de o vrajitoare; legenda Cheilor Turzii, despicate cu o strasnica lovitura de sabie, de Sfantul Vasile. Marturisim ca Miorita credea nesmintit in toate aceste plasmuiri, dar asta nu o facea mai putin fermecatoaresi placuta.

Dealtfel, oamenii sunt sanatosi prin partile acelea; aerul este de prima calitate, molimele necunoscute si, daca se moare, asta se intampla pentru ca pana la urma, tot mori, chiar si in acest colt de lume fericit al Transilvaniei.