Arta de a calatori

Daca exista o arta prin care omul isi manifesta o abilitate prin care isi depaseste natura, aceasta e arta calatoriei. Dintre toate vietuitoarele, singur omul e vrednic sa se defineasca pe sine "fiinta calatoare". Faurindu-si uneltele propriei depasiri, drumurile omului nu stau sub imperiul legilor necesare ale firii. Ele nu sunt doar pendulari sezoniere ori migratii instinctive. Chiar atunci cand e determinat de severe imperative ale civilizatiei sale, omul isi alege calea sa, si-o croieste si si-o apara inaintand pe ea.

El e homo viator - fiinta calatoare - caci, inainte de toate, isi creeaza propria sa cale.

Traim, fara indoiala, intr-un timp al proliferarii fara precedent a semnelor de comunicare. Primim vesti, imagini de pretutindeni; voci indepartate ne suna la ureche. Vehicole din ce in ce mai rapide, purtandu-ne pe noi sau mesajele noastre, infrunta cele doua obstacole care au stat in calea comunicarii oamenilor din toate timpurile: spatiul si timpul.

Calatoria insasi nu este, oare, o incercare de a reduce spatiul si timpul la dimensiuni umane? Drumul e o revansa asupra spatiului si timpului, vehicolele nascocite de om cauta sa le inghita, in nazuinta oamenilor de a deveni stapanii lor.

Cu veacuri in urma, manati de o preaumana pasiune a calatoriei, pornind pe mari inca necercetate, descoperitorii lumilor "noi", un Columb ori un Magellan, ca si atati alti exploratori, au slujit prin calatoriile lor - uneori fara sa aiba o asemenea nobila intentie - aceasta cauza a umanizarii planetei prin infrangerea spatiului.

Civilizatia in expansiune a timpurilor noastre isi trimite primii mesageri intr-un cosmos a carui umanizare cere aceeasi infrangere a limitelor. Toate drumurile duc semnele oamenilor catre oameni, chiar si traiectoriile acelor nave cosmice care se departeaza la milioane de kilometri pentru ca, intalnindu-se cu alte planete, sa intoarca imaginea acestora spre pamantul nostru.

Intre poteca marcata dintre doua cabane si drumul fara jaloane dar atat de bine calculat al astronavelor deosebirea e uriasa, insa asemanarea e undeva esentiala. Orice drum, cu tot neprevazutul sau, cu toate riscurile pe care le prezinta, isi are temeiul in ratiunea umana.

Firul Ariadnei, esential intr-o calatorie, e imaginea mitica a drumului purtator de semne. Tezeu infrange Minotaurul in labirint si se intoarce, caci drumul sau e insemnat in confuzia spatiului subteran pe care-l strabate. Calea e un triumf al acelei tehne a Anticilor, a artei creator-organizatoare, asupra haoticului. Mai sumar am putea vorbi de triumful rationalului Tezeu asupra Minotaurului lipsit de ratiune.

Calatoria nu e ratacire la voia intamplarii, ci drum parcurs cu o tinta dinainte stabilita. O asemenea inaintare metodica pe drumuri demult iscodite, deloc instinctiv urmate, e arhaica transhumanta a pastorilor ce urca primavara la munte si coboara toamna la vale. De altfel, toate calatoriile al caror scop este economic - caravane, convoaie, transporturi organizate - se pot subsuma unor asemenea deplasari bine calculate.

"Navigare necesse est" - spuneau cei vechi.

Dar necesitatea aceasta a calatoriei nu e doar economic justificata. Caci o calatorie si nu numai aceea pe mare, ci si cea mai umila drumetie, inseamna o despartire de cele deja dobandite, de cele statornicite, prea bine cunoscute.

Rationalitatea metodica a calatoriei poarta intotdeauna in sine, cu sine, irationalul descoperirilor posibile.

Calatorim nu doar pentru a afla binecunoscutul, ci pentru a patrunde intr-un necunoscut oricand prezent. Tezeu urma metodic firul prevazator al Ariadnei, ce-i dadea posibiltatea intoarcerii din labirint, dar drumul prin intunecimile labirintului era aventura sa cu toate necunoscutele, cu toate riscurile sale, pana la confruntarea cu monstrul tenebros din fundul labirintului.

Arta calatoriei este aceea a patrunderii in necunoscut, este una dintre artele cunoasterii.

Desigur, nu numai pofta de a cunoaste este cea care ne mana in calatoriile noastre. Paralel cu inmultirea semnelor de comunicare, epoca noastra prezina fenomenul migratiilor aproape permanente ale multimilor. Peregrini ai timpurilor noi, turistii sunt manati de felurite jinduri, dintre care autentica sete de a cunoaste e departe de a fi cel mai puternic.

Calatoria tinde sa devina divertismentul prin excelenta, intrucatva in sensul pascalian al cuvantului, mijlocul cel mai delectabil de a ne departa de conditia noastra muritoare, de a uita mizeria existentiala, de a ne desparti de noi insine. Pasiunea peregrinarilor pe care si-a descoperit-o omul, o data cu inventarea vehicolelor rapide, este mai veche in noi, chiar daca multa vreme refulata.

Calatoria de afaceri ca si aceea de studii sau cu atat mai mult calatoria de placere fiind mai demult apanajul celor putini; cei multi traiau sedentar, sfarsindu-se adeseori fara sa fi trecut de fruntariile satului sau urbei in care vazusera lumina zilei.

Omul maselor moderne vrea (fara sa stie, asemenea lui Petrarca, singurul poate in veacul sau) sa urce pe muntele din apropiere sau din departare, sa guste dogoarea soarelui pe un tarm de mare cat mai exotic, ori sa se plimbe pe strazile unui oras care nu e al sau.

Fireste, el nu e animat decat in mica masura de pofta de a cunoaste, mai ales ca lumea tinde tot mai mult sa elimine necunoscutul, exoticul, stranietatea. Peste tot calatorul in masa afla aceeasi lume, pe care o poarta cu sine.

Arta de a calatori nu este aceea a turistului care, fugind de lumea sa si de sine, se instaleaza aiurea intr-o lume identica cu aceea pe care tocmai a parasit-o. Arta calatoriei este, ca orice arta, cea care isi creeaza obiectul sau. Dar cum, urmeaza sa o vedem.

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica