Marile orase vorbesc de regula limbaje inteligibile. Casniciile esuate incep sa foloseasca, si ele, dupa o vreme, limbi moarte. Nefericitii care incearca sa isi ia zborul sau isi tarasc resemnarea pe aceasta falie plina de relicve lingvistice se trezesc, buimaci, rataciti printre cuvinte…
Desi, in mod evident, sensul se indeparteaza putin de la cel din limba engleza, traducerea “Rataciti printre cuvinte” pentru originalul “Lost in Translation” pare una dintre cele mai inspirate traduceri de la noi pentru un film in limba engleza. Pentru ca, dincolo de faptul ca protagonistii (americani ai) acestei povesti se afla in Japonia si nu inteleg nimic din ceea ce li se spune, varianta romaneasca a titlului le surpinde acea stare de orbecaire printre sunete, lumini, forme, oameni, ganduri si trairi din care sunt alcatuite invelisurile vietilor lor.
Desi, in mod evident, sensul se indeparteaza putin de la cel din limba engleza, traducerea “Rataciti printre cuvinte” pentru originalul “Lost in Translation” pare una dintre cele mai inspirate traduceri de la noi pentru un film in limba engleza. Pentru ca, dincolo de faptul ca protagonistii (americani ai) acestei povesti se afla in Japonia si nu inteleg nimic din ceea ce li se spune, varianta romaneasca a titlului le surpinde acea stare de orbecaire printre sunete, lumini, forme, oameni, ganduri si trairi din care sunt alcatuite invelisurile vietilor lor.
E greu sa stabilesti o ordine a aspectelor pe care vrei sa le discuti mai intai, referitor la un film in care totul (subiect, personaje, cadre, muzica, imagine) se imbina perfect, mai ales cand respectiva pelicula reuseste sa fie mult mai mult decat insumarea tuturor acestor elemente componente. Dupa a treia vizionare, Lost in Translation a devenit pentru mine unul dintre filmele pe care trebuie sa le vad din cand in cand.
Bob Harris (Bill Murray) este o vedeta hollywoodiana a carei cariera crepusculara are nevoie de un contract de cateva milioane de dolari pentru o reclama la o marca de whisky. Din acest motiv el calatoreste in Tokio, unde o armata de japonezi exasperant de politicosi si de amabili incearca sa-i traseze coordonatele comportamentului care se asteapta de la el. Binevoitor si blazat, Bob coopereaza cu toti si se lasa manipulat de vorbe si gesturi ale caror semantica le intuieste doar. Tot ce isi doreste Bob este sa plece de acolo. Si sa doarma.
Charlotte are putin peste 20 de ani si este proaspat absolventa de filosofie. Superioritatea intelectuala pe care i-a dat-o aceasta facultate face procesul de adaptare cu atat mai complicat. Ea l-a insotit pe John (Giovanni Ribisi), sotul ei, la Tokio, unde acesta, fotograf profesionist, are un contract. Indiferent de ceea ce a sperat ea sa gaseasca in aceasta tara straina, rezultatul este dezastruos. Nimic nu pare a vorbi pe limba ei si simte cum toata viata din ea se ofileste.Tot ce isi doreste Charlotte este sa simta ceva. Si sa doarma.
Prima data se intalnesc in lift. Urmatoarele intalniri au loc la bar. Insomniaci amandoi, incearca sa-si amorteasca spiritul de veghe si sa-si dilueze nefericirea si singuratatea in bauturi tari, care nu fac altceva decat sa ii imunizeze si mai tare, sporindu-le frustrarea legata de imposibilitatea de a dormi. Cand John pleaca pentru cateva zile pentru o sedinta foto prelungita, Charlotte si Bob vor avea prilejul si indrazneala de a petrece tot mai mult timp impreuna. Peisajul anost al barului din hotelul lor va fi inlocuit cu decoruri incendiare sau lascive, intr-un Tokio care parca nu doarme niciodata. Pentru ca Charlotte si Bob vorbesc aceeasi limba, apropierea dintre ei se face firesc, fara sincopele ce apar intre limbajele folosite cu oamenii din jur si curand vor redescoperi, unul cu ajutorul celuilalt, doua realitati vitale – zambetul si somnul. Plecarea lui, acum nedorita, ii va lasa suspendati undeva intre prietenie, iubire si filiatie…
Ceea ce este cu atat mai impresionant la pelicula Sophiei Coppola este lejeritatea cu care trece de la emotie si tristete la umor, un umor sincer si proaspat, deloc crispat, rezultat de cele mai multe ori din izbiturile lui Bob de cultura japoneza si de tentativele de a o face pe Charlotte sa zambeasca.
Regia este inteligenta si subtila, ca tot filmul de altfel, iar camera se joaca de fiecare data cu raportul grandios-mic, o micime care tinde sa se estompeze spre minuscul, in contrast cu sentimentul complesitor oferit de proportiile imense in care are loc actiunea filmului.
Un film simplu si coplesitor, ce va va traduce in limbaj afectiv singuratatea a doi oameni si care va va lasa rataciti printre emotii si trairi frumoase.
Sursa: Cinemarx.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu