Eliade, ca orice geniu, este mereu actual. Extrase din interviul acordat unei reviste.
Cred in destinul neamului romanesc. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, in toate nivelurile realitatii, nu poate naufragia la periferia istoriei, intr-o democratie balcanizata si intr-o catastrofa civila.
Putine neamuri europene au fost inzestrate de Dumnezeu cu atatea virtuti ca neamul romanesc. Unitatea lingvistica este aproape un miracol (limba romana este singura limba romanica fara dialecte). Romanii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei. Puterea de creatie spirituala a neamului nostru sta marturie in folclor, in arta populara, in sensibilitatea religioasa.
Un neam harazit cu atatea virtuti – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fara sa-si fi implinit marea sa misiune istorica? Poate neamul romanesc sa-si sfarseasca viata in cea mai trista descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfartecat de straini, demoralizat, tradat, vandut pentru citeva sute de milioane de lei? Oricat de mare ar fi vina parintilor nostri, pedeapsa ar fi prea neinduplecata.
Nu pot crede ca neamul romanesc a rezistat o mie de ani cu arma in mana, ca sa piara ca un las, astazi, imbatat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de tradare.
Cred in aceasta biruinta pentru ca, inainte de toate, cred in biruinta duhului crestin. O miscare izvorata si alimentata de spiritualitatea crestina, o revolutie spirituala care lupta in primul rand impotriva pacatului si nevredniciei – nu este o miscare politica. Ea este o revolutie crestina. Cuvantul Mintuitorului a fost inteles si trait in felurite chipuri, de catre toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodata un neam intreg n-a trait o revolutie crestina cu toata fiinta sa; niciodata cuvantul Mantuitorului n-a fost inteles ca o revolutie a fortelor sufletesti impotriva pacatelor si slabiciunilor carnii; niciodata un neam intreg nu si-a ales ca ideal de viata calugaria si ca mireasa moartea.
In timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de catre o clasa sociala sau de catre un om, noua revolutie are drept tinta suprema: mantuirea neamului, impacarea neamului romanesc cu Dumnezeu.
De aceea sensul revolutiei se deosebeste de tot ceea ce s-a facut pana astazi in istorie, si biruinta va aduce dupa sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Romanie vrednica, demna si puternica – ci va crea un om nou, corespunzator unui nou tip de viata europeana. Omul nou nu s-a nascut niciodata dintr-o miscare politica – ci intotdeauna dintr-o revolutie spirituala, dintr-o vasta prefacere launtrica. Asa s- a nascut omul nou al Crestinismului, al Renasterii etc., dintr-un desavarsit primat al spiritului impotriva temporalului, dintr-o biruinta a duhului impotriva carnii. Omul nou se naste printr-o adevarata traire si fructificare a libertatii.
Cred in biruinta revolutiei pentru ca eu cred in libertate, in puterea sufletului impotriva determinismului biologic si economic. Cei care vin in revolutie vin pentru ca se simt liberi. Instinctele de conservare, lasitatile care zac in sufletul fiecaruia, frica – toate acestea sunt infrante. Revolutionarul nu mai e robul determinismului si al instinctelor biologice. El stie ca “n-are nici un interes”, ca “n-are nimic de castigat”, integrandu- se in fenomen. Dimpotriva, stie ca va fi lovit in interesele lui, ca viata va fi mai grea, ca poate va intra in temnite, sau poate va da piept chiar cu moartea. Toate “interesele” si instinctele acestea, care “determina” viata fiecarui om, sunt infrante prin marele gest de libertate al aderarii la Revolutie. Se poate spune, fara urma de paradox, ca singurii oameni care cunosc si traiesc libertatea sunt astazi, in Romania, revolutionarii.
Cei care nu cunosc Schimbarea, ca si cei care lupta impotriva ei, continua sa vorbeasca despre “dictatura” si se mira ca tinerii intelectuali adera cu atata spontaneitate la un curent in care “personalitatea” este strivita si libertatea suprimata.
Am avut prilejul sa ma ocup altadata de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru “personalitate”, de teama lor ca in Romania nu se vor mai putea ridica “personalitatile”. Ii intrebam atunci cate “personalitati” a creat regimul libertatii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai intrebam ce au facut politicienii nostri pentru oamenii cu adevarata “personalitate”, care au iesit la lumina prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osanditi la o viata de mediocritate si jertfa. Ce au facut politicienii nostri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotrus, un Camil Petrescu, un Perpessicius si altii?
Ce-au facut politicienii pentru generatia tanara de carturari, artisti, tehnicieni si ganditori? Care este tanarul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l merita, i-a dat putinta sa-si fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu ca au fost “descoperiti” o suma de afaceristi precoci, secretari “inteligenti” si lichele domestice, cu care s-au “intinerit” cadrele partidelor.
Apologetii acestia de ultima ora ai “personalitatii” sunt tot atat de ridiculi pe cat sunt de ipocriti. Le aminteam cu alt prilej ca in cele mai disciplinate si mai severe ordine calugaresti catolice s-au putut inalta totusi destule personalitati. Un Thomas din Aquino nu seamana cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle.
Personalitatea creste si rodeste pretutindeni, si cu cat e mai severa disciplina, cu atat “personalitatea” se defineste mai precis. Disciplina nu e totuna cu “dictatura”. Disciplina creste si promoveaza personalitatile – pentru ca orice act de ascultare poate fi un act de comanda asupra ta insuti, asupra instinctelor sau anarhiei tale launtrrice. Actul de ascultare iti da tie comanda asupra bestiei din tine, asupra vietii biologice care incearca sa te mentina in evaziv, in comoditate, in caldicel. Disciplina te intareste pe tine, iti faureste peronalitatea. De aceea cavalerii medievali si feudali au fost atat de liberi si de darji; pentru ca jurasera credinta (fides, trust, treve) unui sef…
Cred in biruinta Romaniei pentru ca eu cred in dragoste. Dragostea singura preface bestia in om, inlocuind instinctele in libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: “iubeste si fa ce vrei!”. Cel care iubeste cu adevarat e liber. Dar dragostea transfigureaza pe om si libertatea pe care si-o dobandeste insul iubind nu va stanjeni pe nimeni, nu va face sa sufere pe nimeni.
Cred in destinul neamului nostru; cred in revolutia crestina a omului nou; cred in libertate, in personalitate si in dragoste. De aceea cred intr-o Romanie mandra si puternica, intr-un stil nou de viata, care va transforma in valori spirituale de universala circulatie bogatiile sufletului romanesc….
[Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp1 – 2]
