Iguazu, Argentina – forta impresionanta a naturii

Daca decideti sa va petreceti vacanta in Argentina, nu trebuie sa ratati excursia la Cascadele Iguazu. Aflata la granita dintre Argentina si Brazilia, impresionanta cadere de apa se intinde pe 2,7 km si, conform legendei, a aparut in urma unui exces de furie a unui zeu care isi pierduse iubita. O alta legende spune o poveste putin diferita: un sarpe pe nume Boi a despartit lacul in 2, dupa ce un localnic furase inima unei fete, care urma sa fie cina sa.

Numele cascadei, ca si cel al raului, provine din limba Gurani si inseamna "Mari Ape".

Cascada Iguazu este a doua ca marime din lume, dupa Cascada Victoria din Africa, si una dintre minunile naturale ale lumii. Inaltimea nu este insa atat de impresionanta ca lungimea, cascada parand sa se intinda la infinit.

Cand nivelul apei raului este ridicat, spectacolul este superb si in acelasi timp infricosator, toata creasta fiind acoperita de torent. In unele parti va puteti apropia atat de mult de cascada, desi nu este cea mai buna idee, incat ii veti simti forta care strapunge aerul. A exista si o a doua cascada, chiar mai mare, care a fost distrusa atunci cand s-a construit in baraj pe rau.

Cascada apare intr-o deschidere larga, unde raul Iguacu, ce curge spre vest si apoi spre nord, se rostogoleste peste marginea Platoului Parana inainte de a-si continua cursul in canion. Deasupra cascadei, insule si ostroave impart raul in mai multe cursuri ce alimenteaza cataractele.

O portiune importanta din rau cade intr-o prapastie ingusta si semicirculara, cu o inaltime de 82 de metri, cunoscuta sub numele de "Garganta do Diablo" - "Gatul diavolului"; rezultatul acestei impresionante caderi a fost descris ca "plonjonul facut de un ocean in abis". Aceasta sectiune este vizibila atat din partea braziliana cat si din cea argentiniana.

Refractia luminii in apa si picaturile ce tasnesc din toate partile creaza aici o portiune plina de curcubee. De la marginea "Gatului diavolului", la 150 de metri in aer se ridica o perdea de ceata.

Iguazu impresioneaza prin numarul mare de caderi de apa, 27 la numar, cu inaltimi cuprinse intre 60 si 90 de metri.

Cei curajosi pot inota in apropierea cascadelor, insa numai in anumite zone, indicate de ghizii locali. De asemenea, excursiile organizate la Cascadele Iguazu includ si o plimbare prin padurea aflata in apropierea cascadelor, unde turistii raman impresionati de diversitatea vegetatiei. Tot aici, veti intalni si multe animale, care se plimba nestingherite de prezenta omului: maimute, reptile, papagali exotici, fluturi sau pesti electrici.

Primul explorator spaniol care a vizitat cascadele a fost Alvar Nunez Cabeza de Vaca in 1541. In 1897, Edmundo de Barros, un ofiter brazilian, a conceput planul unui parc national la cascada Iguacu. In urma rectificarii granitei dintre Brazilia si Argentina au rezultat doua parcuri nationale separate, cate unul pentru fiecare tara: Parcul National Iguasu in Brazilia in 1939 si Parcul National Iguazu, in 1934 in Argentina.

Amandoua parcurile au fost infiintate pentru a pastra vegetatia, fauna si frumusetea naturala asociata cascadelor. In 1984, parcul argentinian a fost declarat rezervatie protejata de catre UNESCO; doi ani mai tarziu si parcul brazilian a primit acelasi titlu.

Minunatele cascade pot fi admirate de pe teritoriul Argentinei, cat si de pe cel al Braziliei. Cei care isi permit, pot admira cascadele din elicopter (15 minute/150 dolari/persoana).

Articol mult dorit si inspirat de cel mai scump fan al meu: Anne Marie

Arta de a calatori

Daca exista o arta prin care omul isi manifesta o abilitate prin care isi depaseste natura, aceasta e arta calatoriei. Dintre toate vietuitoarele, singur omul e vrednic sa se defineasca pe sine "fiinta calatoare". Faurindu-si uneltele propriei depasiri, drumurile omului nu stau sub imperiul legilor necesare ale firii. Ele nu sunt doar pendulari sezoniere ori migratii instinctive. Chiar atunci cand e determinat de severe imperative ale civilizatiei sale, omul isi alege calea sa, si-o croieste si si-o apara inaintand pe ea.

El e homo viator - fiinta calatoare - caci, inainte de toate, isi creeaza propria sa cale.

Traim, fara indoiala, intr-un timp al proliferarii fara precedent a semnelor de comunicare. Primim vesti, imagini de pretutindeni; voci indepartate ne suna la ureche. Vehicole din ce in ce mai rapide, purtandu-ne pe noi sau mesajele noastre, infrunta cele doua obstacole care au stat in calea comunicarii oamenilor din toate timpurile: spatiul si timpul.

Calatoria insasi nu este, oare, o incercare de a reduce spatiul si timpul la dimensiuni umane? Drumul e o revansa asupra spatiului si timpului, vehicolele nascocite de om cauta sa le inghita, in nazuinta oamenilor de a deveni stapanii lor.

Cu veacuri in urma, manati de o preaumana pasiune a calatoriei, pornind pe mari inca necercetate, descoperitorii lumilor "noi", un Columb ori un Magellan, ca si atati alti exploratori, au slujit prin calatoriile lor - uneori fara sa aiba o asemenea nobila intentie - aceasta cauza a umanizarii planetei prin infrangerea spatiului.

Civilizatia in expansiune a timpurilor noastre isi trimite primii mesageri intr-un cosmos a carui umanizare cere aceeasi infrangere a limitelor. Toate drumurile duc semnele oamenilor catre oameni, chiar si traiectoriile acelor nave cosmice care se departeaza la milioane de kilometri pentru ca, intalnindu-se cu alte planete, sa intoarca imaginea acestora spre pamantul nostru.

Intre poteca marcata dintre doua cabane si drumul fara jaloane dar atat de bine calculat al astronavelor deosebirea e uriasa, insa asemanarea e undeva esentiala. Orice drum, cu tot neprevazutul sau, cu toate riscurile pe care le prezinta, isi are temeiul in ratiunea umana.

Firul Ariadnei, esential intr-o calatorie, e imaginea mitica a drumului purtator de semne. Tezeu infrange Minotaurul in labirint si se intoarce, caci drumul sau e insemnat in confuzia spatiului subteran pe care-l strabate. Calea e un triumf al acelei tehne a Anticilor, a artei creator-organizatoare, asupra haoticului. Mai sumar am putea vorbi de triumful rationalului Tezeu asupra Minotaurului lipsit de ratiune.

Calatoria nu e ratacire la voia intamplarii, ci drum parcurs cu o tinta dinainte stabilita. O asemenea inaintare metodica pe drumuri demult iscodite, deloc instinctiv urmate, e arhaica transhumanta a pastorilor ce urca primavara la munte si coboara toamna la vale. De altfel, toate calatoriile al caror scop este economic - caravane, convoaie, transporturi organizate - se pot subsuma unor asemenea deplasari bine calculate.

"Navigare necesse est" - spuneau cei vechi.

Dar necesitatea aceasta a calatoriei nu e doar economic justificata. Caci o calatorie si nu numai aceea pe mare, ci si cea mai umila drumetie, inseamna o despartire de cele deja dobandite, de cele statornicite, prea bine cunoscute.

Rationalitatea metodica a calatoriei poarta intotdeauna in sine, cu sine, irationalul descoperirilor posibile.

Calatorim nu doar pentru a afla binecunoscutul, ci pentru a patrunde intr-un necunoscut oricand prezent. Tezeu urma metodic firul prevazator al Ariadnei, ce-i dadea posibiltatea intoarcerii din labirint, dar drumul prin intunecimile labirintului era aventura sa cu toate necunoscutele, cu toate riscurile sale, pana la confruntarea cu monstrul tenebros din fundul labirintului.

Arta calatoriei este aceea a patrunderii in necunoscut, este una dintre artele cunoasterii.

Desigur, nu numai pofta de a cunoaste este cea care ne mana in calatoriile noastre. Paralel cu inmultirea semnelor de comunicare, epoca noastra prezina fenomenul migratiilor aproape permanente ale multimilor. Peregrini ai timpurilor noi, turistii sunt manati de felurite jinduri, dintre care autentica sete de a cunoaste e departe de a fi cel mai puternic.

Calatoria tinde sa devina divertismentul prin excelenta, intrucatva in sensul pascalian al cuvantului, mijlocul cel mai delectabil de a ne departa de conditia noastra muritoare, de a uita mizeria existentiala, de a ne desparti de noi insine. Pasiunea peregrinarilor pe care si-a descoperit-o omul, o data cu inventarea vehicolelor rapide, este mai veche in noi, chiar daca multa vreme refulata.

Calatoria de afaceri ca si aceea de studii sau cu atat mai mult calatoria de placere fiind mai demult apanajul celor putini; cei multi traiau sedentar, sfarsindu-se adeseori fara sa fi trecut de fruntariile satului sau urbei in care vazusera lumina zilei.

Omul maselor moderne vrea (fara sa stie, asemenea lui Petrarca, singurul poate in veacul sau) sa urce pe muntele din apropiere sau din departare, sa guste dogoarea soarelui pe un tarm de mare cat mai exotic, ori sa se plimbe pe strazile unui oras care nu e al sau.

Fireste, el nu e animat decat in mica masura de pofta de a cunoaste, mai ales ca lumea tinde tot mai mult sa elimine necunoscutul, exoticul, stranietatea. Peste tot calatorul in masa afla aceeasi lume, pe care o poarta cu sine.

Arta de a calatori nu este aceea a turistului care, fugind de lumea sa si de sine, se instaleaza aiurea intr-o lume identica cu aceea pe care tocmai a parasit-o. Arta calatoriei este, ca orice arta, cea care isi creeaza obiectul sau. Dar cum, urmeaza sa o vedem.

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica

Bulgaria – tara cu parfum de trandafiri

Trandafirul, regina florilor, este unul din simbolurile Bulgariei. Nu degeaba a devenit brandul turistic care promoveaza Bulgaria in intreaga lume. Trandafirul, acest dar minuant al naturii, este admirat si folosit in industria parfumurilor, in cea farmaceutica si alimentara.

Valea Trandafirilor, situata in apropierea orasului Kazanluk (unde are loc Festivalul anual al Trandafirului) este unul dintre cei mai mari producatori de ulei de trandafir din lume. Solul si clima din aceasta regiune sunt adorate de catre trandafiri. Conditiile din Kazanlak s-au dovedit a fi mai favorabile pentru cultivarea acestei palnte decat chiar cele din tara de origine a trandafirului- Tunisia.

Valea Trandafirilor nu este o denumire geografica, este doar o notiune, asociata zonei de extractie a uleiului de trandafir.

Valea Trandafirilor este o regiune din Bulgaria situata la sud de Muntii Balcani, intre munti si partea de est a lantului inferior Sredna Gora. Din punct de vedere geologic este alcatuita din doua vai de rauri, cele ale cursurilor Stryama la vest si Tundzha la est.


Valea este renumita pentru industria trandafirilor, cultivati acolo de secole, regiunea producand 85% din uleiul de trandafir din intreaga lume. Zona s-a impus cu un soi stabil, independent de trandafir, diferit ca anatomie si fiziologie de orice alta sursa de ulei de trandafiri din lume. Extractele sunt utilizate si recunoscute de catre parfumeurii din intreaga lume.

Centrul industriei uleiului de trandafir este Kazanlak, in timp ce alte orase importante includ Karlovo, Sopot, Kalofer si Pavel Banya. In fiecare an, numeroase festivaluri organizate in cinstea trandafirilor si a uleiului de trandafir dau aroma, culoare si savoare Bulgariei.


Sezonul de recoltare a florilor dureaza din mai pana in iunie. In aceasta perioada, zona emana un miros superb si este acoperita cu flori multicolore. Procesul de colectare, in mod traditional sarcina femeilor, necesita o mare dexteritate si rabdare. Florile sunt taiate cu grija, una cate una si stranse in cosuri de salcie, care sunt apoi trimise la distilerii.

Bulgaria este unul dintre cei mai mari producatori de ulei de trandafir din lume. Motivul acestei realitati rezida in calitatile sporite ale speciei trandafirului bulgaresc crescut in Kazanluk ("Kazanlashka Roza"), un tip special, care a fost cultivat aici dupa multi ani de cercetare si dezvoltare.


Conform unei legende, soldatii lui Alexandru cel Mare, intorsi la garnizoane, au adus la sud de Dunare primii trandafiri din regiunea orasului Kashan, Persia, prin Siria si Damasc. Oamenii de stiinta bulgari presupun ca pentru inceput cultivarea trandafirilor s-a facut in regiunea Kazanlak, intr-un oras fondat de catre turci in 1420. Trandafirii au fost adusi regulat din Tunisia de catre un judecator turc, care detinea gradini impresionante plantate cu trandafiri parfumati.

Trandafirii bulgari sunt mostenitorii trandafirilor Damascena. Uleiul de trandafir este supranumit "aurul lichid" al Bulgariei, deoarece este un produs foarte scump, utilizat in principal pentru realizarea de parfumuri, ciocolata, lichior si gem.

Ulei de trandafir este de 3 ori mai scump decat aurul real. Un kilogram de ulei de trandafir poate fi extras din 3000 kg de trandafiri. Aceasta inseamna ca, pentru un gram de ulei de trandafir, sunt folosite mai mult de 1300 de flori!

Farul din Alexandria, Egipt

Cu o inaltime cuprinsa intre 115 si 135 m, aceasta constructie a fost timp de multe secole cea mai inalta cladire construita de om. Acest far a fost construit in secolul 3 i.Hr. in Egipt, pe Insula Pharos – de aici provine termenul de “far” (turnde iluminare folosit ca reper in navigatie) si a devenit una din cele 7 minuni ale lumii antice.

La inceput, aceasta constructie a fost doar un simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari. Acest far era construit din blocuri uriase de marmura alba si avea trei niveluri separate. In mijloc sectiunea farului era de forma octogonala, era gol pe dinauntru si avea o inaltime de 30 de metri.

Proiectul a fost conceput si initiat de catre Ptolemeu Soter in jurul anului 290 i.C., dar a fost realizat dupa moartea acestuia , de catre Ptolemeu al ll-lea Filadelful. Sostratus a fost arhitectul, dar detaliile si calculele au revenit Bibliotecii din Alexandria. Monumentul era construit in cinstea Zeilor Salvatori: Ptolemeu si sotia sa Berenice.

Din interior ieseau flacari care nu se stingeau niciodata, luminand atat noaptea cat si ziua si facand vizibil drumul spre port. Se spunea ca flacara se vedea de la 50-60 km departare. Farul a fost distrus de 2 mari cutremure – din 1303 si 1323.

In 1480, sultanul Qait Bey a decis fortificarea Alexandriei si a construit un fort medieval pe amplasamentul vechiului far, folosind chiar piatra si marmura din ceea ce mai ramasese. Acum , langa actualul Fort Qait Bey, sub apele linistite ale marii se zaresc asa numitele fundatii ale farului. In 1994, aproape de orasul Alexandria, niste scafandri au gasit in mare ruinele farului.

Dintre cele sase minuni disparute ale lumii, Farul din Alexandria pare a fi ultimul supravietuitor. De aceea i se cunosc atat pozitia cat si aspectul. Scrierile lui Strabon si ale lui Pliniu cel Batran descriu turnul si splendida marmura alba in care era imbracat.

Desi nu a supravietuit, Farul din Alexandria a fost luat drept model pentru numeroase monumente inaltate pe malurile Mediteranei si chiar in Spania.

Surse: http://www.artacunoasterii.ro si http://art-zone.ro

Colosul din Rhodos, Grecia

Colosul din Rhodos a fost o statuie imensa construita in antichitate pe Insula Rhodos din Grecia. Aceasta statuie, care il infatisa pe zeul grec al Soarelui, Helios, se pare ca a fost construita in 12 ani si ar fi fost finalizata in anul 282 i.Hr. Dupa unii, strajuia intrarea in portul din insula. Conform cercetarilor mai noi, s-ar fi aflat aproximativ pe locul unde in prezent este intrarea in Castelul Templierilor.

Rhodos devine in anul 408 i.Hr. capitala mai multor teritorii unite si un important port comercial. Se baza pe un aliat - Ptolemeu I al Egiptului. Macedonenii incearca sa rupa acesta alianta, insa locuitorii din Rhodos sunt uniti si rezista asediului.

Colosul din Rhodos a fost construit in cinstea zeului soarelui, Helios, ca multumire pentru protectia locuitorilor in timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor de pe aceasta insula, a fost angajat pentru constructia statuii. Statuia ar fi strajuit intrarea in port timp de 56 de ani. Cand soarele rasarea dimineata, se reflecta in suprafata de bronz si facea ca figura zeului sa straluceasca.

In anul 225 i.Hr., in urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. Dupa prabusirea statuii, locuitorii din Rhodos au vrut sa o reconstruiasca, primind chiar o oferta de la Ptolemeu al III-lea, insa un oracol le-a interzis realizarea lucrarii.

Dupa ce arabii au cucerit insula in anul 653, statuia a fost vanduta de catre acestia unui evreu din Siria, care a carat-o pe 900 de camile, dupa cum spune legenda.


Statuia, devenita ulterior una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, era construita din bronz si intarita ulterior cu fier si piatra. Se spune ca au fost folosite 15 tone de bronz si 9 tone de fier, insa calculele arata ca aceste cantitati au fost chiar mai mari. Avea o inaltime de 33 m si statea pe un soclu inalt de 15 m.

Teoria ca acest colos statea cu cate un picior pe fiecare mal al portului este doar o legenda, pentru ca in nici o scriere nu se specifica acest lucru. Se crede ca ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi in realizarea Statuii Libertatii din SUA.

Surse: http://www.artacunoasterii.ro si http://art-zone.ro

Mausoleul din Halicarnas

Mausoleul din Halicarnas este considerata cea de-a cincea minune a lumii antice, situindu-se la sud de Efes, pe coasta sud-vestica a Asiei Mici. In anul 556 i.Hr., regele Persiei Cyrus II a cucerit aceasta zona, care ii oferea acces la mare.

Acest mausoleu (terminat in anul 335 i.Hr.) a fost ridicat de persi si greci ca mormant-templu pentru Mausol, satrapul (regele) provinciei elenistice Caria. Monumentul se deosebeste de celelalte cladiri traditionale din Grecia – care erau scunde – prin inaltimea sa impresionanta (49 m, cat o cladire cu 16 etaje).

Regii persi puneau in tinuturile cucerite guvernatori numiti satrapi. Incepand din anul 377 i.Hr., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coasta din sud-vestul Asiei Mici. Tatal sau, Hekatominos, contribuise la inflorirea economica a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie.

De asemenea, s-a ingrijit sa lase mostenire orasului un monument nepieritor in amintirea tatalui sau si a sa, pe locurile unde au fost guvernatori. Prieten al culturii elene, acesta i-a chemat pe arhitectii greci greci Satyros si Phytheos sa realizeze lucrarea monumentala, artisti care s-au deosebit de ceilalti concurenti prin planul lor - pe cat de neobisnuit pe atat de impunator: nu au conceput un monument scund, traditional in Grecia, ci o constructie foarte inalta. Mausol nu a putut sa beneficieze de "Mausoleul" sau. El a murit in anul 353 i.Hr. Vaduva sa, Artemiza, care ii era si sora, a continuat lucrarile incepute, insa nu a trait destul de mult pentru a-si vedea opera terminata.

A murit la doi ani dupa sotul si fratele ei. Platiti bine de la inceput, arhitectii au continuat constructia pana la sfarsit, realizand mai ales un monument pentru propria lor glorie, care a fost mai tarziu celebrat ca una dintre cele 7 minuni ale lumii antice.

Pe un soclu inalt, de cinci trepte, cu dimensiunile de 39 de metri lungime si 33 latime, se gasea un suport lung de 33 de metri, lat de 27 si inalt de 22 de metri. Pe acesta se inalta templul funerar propriu-zis, sustinut de 39 de coloane, avand 39 de metri fiecare, singura parte ce amintea arhitectura greaca traditionala. Imediat deasupra acoperisului se mai inalta o piramida cu 24 de trepte, pe al carei varf trunchiat era asezata cvadriga. Cu o inaltime totala de 49 de metri, mausoleul ar fi putut rivaliza in zilele noastre cu o cladire de 16 etaje.

Mana omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al Antichitatii, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orasul Halicarnas in 334 i.Hr., au crutat monumentul si l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Hr., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervandu-I o soarta trista, cea de cariera pentru construirea cetatilor fortificate ale cruciatilor.


Vestigiile Mausoleului din Halicarnas, aflate in partea de nord a orasului Bodrum, Turcia (la cca 1 km de centru) sunt cuprinse astazi intr-un muzeu in aer liber accesibil publicului larg.

Templul zeitei Artemis din Efes

Din acest edificiu antic grec – cunoscut si ca “Templul Dianei” – nu au ramas decat fundatia si putine relicve. Cu exceptia acoperisului, intregul templu a fost construit din marmura. Terminat in anul 550 i.Hr., acest templu (situat azi in Turcia) a fost construit timp de 120 de ani. In interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeitei Artemis, acoperita cu aur si argint.

In 356 i.Hr., templul a ars intr-un incediu; reconstruit de Alexandru cel Mare, templul este din nou distrus de goti. Refacut, acest templu pagan este inchis in anul 391 d.Hr. si distrus definitiv In anul 401 d.Hr. la comanda Sfantului Ioan Gura de Aur, Patriarhul Constantinopolului – unul din cei 3 Mari Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Din blocurile de marmura ale Templului zeitei Artemis s-au construit ulterior alte edificii.

Arhitectura templului este deosebita, acesta fiind si motivul pt care templul este considerat astazi una dintre cele 7 minuni ale lumii. Templul grec era considerat o casa a sufletului, diferit de templul egiptean, care era casa zeului, si de catedrala, care este casa oamenilor.

Accesul catre terasa superioara a templului se facea printr-o scara de marmura construita in jurul intregii cladiri, o scara imensa impodobita cu multe ornamente si sustinuta de 127 de coloane inalte de 20 m si ele ornamentate foarte frumos.

Usa din centru era incadrata de doua statui reprezentand amazoane. Acoperisul era foarte frumos decorat. Faima Templului zeitei se datora, de asemenea, acelor extraordinare masti purtate de actori, care jucau roluri importante in viata religioasa si politica a cetatii.

Zeita insasi isi juca rolul atunci cand era nevoie: legenda spune ca l-a ajutat pe arhitectul templului sa aseze o piatra foarte mare care parea imposibil de ridicat si de asezat la locul ei.

Prin secolul al XVII-lea, Efesul era un stat pustiu, lovit de saracie si aproape parasit, dar templul zeitei Artemis nu a fost complet pierdut pentru omenire. Pana astazi au mai ramas cateva statui din templu care au fost o sursa de inspiratie pentru picturi aflate in catedrale precum cea din Vatican.

Surse: http://www.artacunoasterii.ro si http://art-zone.ro