Condus de familii de nobili renumite, Urbino se dorea asemanator unui palat imens, cu sali bogate in argint si tesaturi cu fir de aur, statui antice, picturi si o biblioteca extraordinara.Orasul lui Rafael, fondat de romani in anul 41 i.Hr. se afla in regiunea Marche din Italia, aproape de Marea Adriatica.
Curtea de la Urbino, centru umanist de seama, atrage de la jumatatea secolului al XV-lea artisti si inteletuali de prestigiu.
Frumusetea matematica a orasului Urbino compenseaza cu mult dificultatea drumului, complicat de absenta conexiunii feroviare. In fapt, alegi sa vii aici nu pentru efemere jubilari turistice, ci in intimpinarea unor bucurii culturale, spre a lua in primire un loc animat altadata de o inalta reflexivitate si de personaje eminente; indaratul siluetei de fortareata medievala se dezvaluie in chip esential o cetate a spiritului.
Se prea poate ca o atare impresie sa fie intarita de aparenta impietrire in stadiul rinascimental al evolutiei urbane; intr-un „astazi“ globalizant, poate mai mult ca oricind, Urbino pare un organism muzeificat, opac, intors catre propria interioritate. Paradoxal, orasul intreg devine un muzeu ce valorifica gloria seniorilor de Montefeltro (Federico si Guidobaldo), dar si a incontestabilei vedete locale, Rafael Sanzio. Ca intr-o analogie renascentista intre micro- si macrocosmos, identitatea orasului este reflectata de cele doua nuclee muzeale: Casa Memoriala a faimosului pictor si Palatul Ducal.
Actualmente, aici se afla „Galleria Nazionale delle Marche“, una dintre colectiile notabile de arta italiana. Acest patrimoniu, semnificativ mai curind prin calitatea unora dintre exponate decit prin abundenta, nu reflecta evolutia locala. Dimpotriva. In a patra decada a secolului al XVII-lea, dupa moartea lui Francesco Maria II della Rovere, ducatul Urbino a fost asimilat de statul pontifical, iar palatul, spoliat aproape in intregime. Ca un detaliu interesant, merita sa amintim ca o parte dintre obiectele dislocate din contextul initial au ajuns in posesia familiei Medici.
In sirul operelor de arta expuse in salile Palatului Ducal – tablouri pictate de Melozzo da Forli, Paolo Ucello, Rafael sau Titian – stralucesc mai cu seama cele legate de climatul intelectual-artistic de curte din a doua jumatate a Quattrocento-ului: Biciuirea lui Christos de Piero della Francesca si Veduta ideala atribuita cindva lui Francesco di Giorgio Martini, arhitectul-teoretician care a condus, de altminteri, pentru o vreme, santierul palatului.
Prima dintre ele, o piesa exceptionala prin incifrarea simbolica, socotita de André Chastel drept o „conjunctie misterioasa intre matematica si pictura“, se pare ca ar fi un cadou diplomatic trimis lui Federico da Montefeltro cu scopul mobilizarii unei cruciade antiotomane. Cea de a doua piesa, „teoretizind in act“ cetatea ideala, reverbereaza concentrarea intelectuala al carei recipient a fost Urbino. Nu lipsit de insemnatate este amanuntul ca aici si-a redactat acelasi Piero della Francesca Tratatul despre perspectiva si ca tot pe aici au adastat umanistii Leon Battista Alberti si Luca Pacioli.
Palatul Ducal detine una dintre cele mai frumoase biblioteci din Italia. Acest spatiu restrins, de aproximativ 10 m2, decorat cu 28 de portrete de filozofi, teologi si juristi, antici si contemporani (jumatate din numarul acestora se afla la Luvru), dar si cu panouri de marchetarie reprezentind instrumente muzicale si stiintifice, devize, arme si diverse personificari, a prilejuit nenumarate interpretari, printre care cea a lui Daniel Arasse („Frédéric dans son cabinet: le studiolo d’Urbino“, studiu publicat in volumul Le sujet dans le tableau) este mai cu seama seducatoare. Pe scurt, ar fi vorba de „reprezentarea unui loc de meditatie“, ce instituie o filiatie ilustra (comanditarul este inclus in „familia“ umanistilor), intrind in jocul de corespondente al unei conceptii teologico-politice mostenitoare, la rindul ei, a simbolismului imperial antic.
Mai exista o dimensiune, care completeaza cronologic concentratia intelectuala de la curtea lui Federico si este constituita, de data aceasta, in jurul fiului sau, ducele Guidobaldo si a sotiei lui, Elisabetta Gonzaga. La inceputul secolului al XVI-lea, Palatul Ducal din Urbino devine un loc de conviviale intilniri ale spiritelor inalte, descrise cu maiestrie de Baldassar Castiglione in Il Libro del Cortegiano. Acest òpus, devenit cel mai insemnat reper in literatura de maniere si preceptistica comportamentala, a fost redactat chiar in aceste incaperi in care „[...] era in obiceiul tuturor nobililor casei sa se adune de indata dupa cina la Ducesa, unde, printre alte placute petreceri insotite de muzica si dansuri [...], se intocmeau jocuri iscusite [...], in multe alte cazuri se alcatuiau imprese, drept care asemenea petreceri erau izvor de desfatari nespuse, fiind casa plina de oameni luminati si iscusiti la minte“.
Sursa: http://www.observatorcultural.ro
Curtea de la Urbino, centru umanist de seama, atrage de la jumatatea secolului al XV-lea artisti si inteletuali de prestigiu.
Frumusetea matematica a orasului Urbino compenseaza cu mult dificultatea drumului, complicat de absenta conexiunii feroviare. In fapt, alegi sa vii aici nu pentru efemere jubilari turistice, ci in intimpinarea unor bucurii culturale, spre a lua in primire un loc animat altadata de o inalta reflexivitate si de personaje eminente; indaratul siluetei de fortareata medievala se dezvaluie in chip esential o cetate a spiritului.
Se prea poate ca o atare impresie sa fie intarita de aparenta impietrire in stadiul rinascimental al evolutiei urbane; intr-un „astazi“ globalizant, poate mai mult ca oricind, Urbino pare un organism muzeificat, opac, intors catre propria interioritate. Paradoxal, orasul intreg devine un muzeu ce valorifica gloria seniorilor de Montefeltro (Federico si Guidobaldo), dar si a incontestabilei vedete locale, Rafael Sanzio. Ca intr-o analogie renascentista intre micro- si macrocosmos, identitatea orasului este reflectata de cele doua nuclee muzeale: Casa Memoriala a faimosului pictor si Palatul Ducal.
Actualmente, aici se afla „Galleria Nazionale delle Marche“, una dintre colectiile notabile de arta italiana. Acest patrimoniu, semnificativ mai curind prin calitatea unora dintre exponate decit prin abundenta, nu reflecta evolutia locala. Dimpotriva. In a patra decada a secolului al XVII-lea, dupa moartea lui Francesco Maria II della Rovere, ducatul Urbino a fost asimilat de statul pontifical, iar palatul, spoliat aproape in intregime. Ca un detaliu interesant, merita sa amintim ca o parte dintre obiectele dislocate din contextul initial au ajuns in posesia familiei Medici.
In sirul operelor de arta expuse in salile Palatului Ducal – tablouri pictate de Melozzo da Forli, Paolo Ucello, Rafael sau Titian – stralucesc mai cu seama cele legate de climatul intelectual-artistic de curte din a doua jumatate a Quattrocento-ului: Biciuirea lui Christos de Piero della Francesca si Veduta ideala atribuita cindva lui Francesco di Giorgio Martini, arhitectul-teoretician care a condus, de altminteri, pentru o vreme, santierul palatului.Prima dintre ele, o piesa exceptionala prin incifrarea simbolica, socotita de André Chastel drept o „conjunctie misterioasa intre matematica si pictura“, se pare ca ar fi un cadou diplomatic trimis lui Federico da Montefeltro cu scopul mobilizarii unei cruciade antiotomane. Cea de a doua piesa, „teoretizind in act“ cetatea ideala, reverbereaza concentrarea intelectuala al carei recipient a fost Urbino. Nu lipsit de insemnatate este amanuntul ca aici si-a redactat acelasi Piero della Francesca Tratatul despre perspectiva si ca tot pe aici au adastat umanistii Leon Battista Alberti si Luca Pacioli.
Palatul Ducal detine una dintre cele mai frumoase biblioteci din Italia. Acest spatiu restrins, de aproximativ 10 m2, decorat cu 28 de portrete de filozofi, teologi si juristi, antici si contemporani (jumatate din numarul acestora se afla la Luvru), dar si cu panouri de marchetarie reprezentind instrumente muzicale si stiintifice, devize, arme si diverse personificari, a prilejuit nenumarate interpretari, printre care cea a lui Daniel Arasse („Frédéric dans son cabinet: le studiolo d’Urbino“, studiu publicat in volumul Le sujet dans le tableau) este mai cu seama seducatoare. Pe scurt, ar fi vorba de „reprezentarea unui loc de meditatie“, ce instituie o filiatie ilustra (comanditarul este inclus in „familia“ umanistilor), intrind in jocul de corespondente al unei conceptii teologico-politice mostenitoare, la rindul ei, a simbolismului imperial antic.
Mai exista o dimensiune, care completeaza cronologic concentratia intelectuala de la curtea lui Federico si este constituita, de data aceasta, in jurul fiului sau, ducele Guidobaldo si a sotiei lui, Elisabetta Gonzaga. La inceputul secolului al XVI-lea, Palatul Ducal din Urbino devine un loc de conviviale intilniri ale spiritelor inalte, descrise cu maiestrie de Baldassar Castiglione in Il Libro del Cortegiano. Acest òpus, devenit cel mai insemnat reper in literatura de maniere si preceptistica comportamentala, a fost redactat chiar in aceste incaperi in care „[...] era in obiceiul tuturor nobililor casei sa se adune de indata dupa cina la Ducesa, unde, printre alte placute petreceri insotite de muzica si dansuri [...], se intocmeau jocuri iscusite [...], in multe alte cazuri se alcatuiau imprese, drept care asemenea petreceri erau izvor de desfatari nespuse, fiind casa plina de oameni luminati si iscusiti la minte“.
Sursa: http://www.observatorcultural.ro
