vineri, 27 mai 2011

Cafeneaua Florian, Venetia

Extrase din recenzia Adinei Dinitoiu la cartea “Cafea. Cafenele”, de Michel Braudeau, aparuta la Editura Art.

O microistorie sociala, culturala si politica, avand in centru laitmotivul cafelei (astazi, al doilea produs comercializat din lume, dupa petrol).

Cafeaua – originara din provincia etiopiana Kaffa –, adaptandu-si numele „la modulatiile fiecarei limbi (caffè, café, coffee etc.)“, a cucerit iremediabil Europa, in ciuda opozitiilor – neputincioase – ale monarhilor, oamenilor de litere, oamenilor puterii in genere, la finele Vechiului Regim.

Din zona utilitatii (calugarii din desert o beau, de pilda, pentru a-si putea prelungi veghea) si, mai apoi, a convivialitatii exuberante, care dezleaga limbile, cafeaua – bautura insidioasa, ce ascute spiritul critic si ii adauga doza de euforie necesara – ajunge si un subtil ferment social si politic, indemnand la revolta si la o noua ordine. Cafenelele Europei – scrie cu nostalgie si umor Michel Braudeau, caci azi ele nu mai sunt ce-au fost – reprezinta locul unde s-au pus la cale revolutiile, in istorie, ca si in literatura. Michel Braudeau pleaca aici, o spune, de la teoria lui George Steiner, conform careia am intelege mai bine notiunea de Europa, daca am trasa o harta a cafenelelor ei.

Cafeaua a inventat cafenelele (in Europa, desigur), iar acestea din urma au inventat, la randul lor, multe alte lucruri: liberalism si convivialitate, cotidianul citadin implicat in presa, posta, cafeaua de dimineata, tertulias spaniole, dezbaterile literare furtunoase din cafenelele vieneze si pariziene ale secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.

La Venetia, Florian este cafeneaua preferata a francezilor, frecventata de Stendhal, si locul unde contele Gozzi a lansat Gazzetta Veneta, stramos al revistelor people si una dintre primele reviste din Italia. In Piata San Marco, „cel mai frumos salon din lume“, Floriano Francesconi inchiriaza, in decembrie 1720, la inceputul carnavalului, doua sali micute si deschide un local cu nume patriotic: „Alla Venezia trionfante“.

Insa Venetia era deja decadenta, iar localul, preluat dupa moartea lui Francesconi de nepotul sau Valentino, va deveni cel mai celebru din Europa: „Este locul care, de-a lungul secolului al XIX-lea, reuneste toata aristocratia literelor, cum ar fi Germaine de Staël, Benjamin Constant, Chateaubriand, Stendhal, Lord Byron, Shelley, George Sand, Alfred de Musset, Charles Dickens, Alexandre Dumas tatal, Théophile Gautier. Fara sa-l uitam, desigur, pe Honoré de Balzac, ilustru amator de cafea“.

Tot pe-acolo au trecut si Arthur Rubinstein, Jean-Paul Sartre, Hemingway sau François Mitterrand. Decorul pe care-l afiseaza astazi dateaza de la 1858: picturi murale pe sticla, lampi de Murano, lemnarie aurita, oglinzi, masute de marmura, banchete de catifea rosie. „O iluzie care se plateste, desigur“, iar preturile sint destul de piperate.

Beethoven si Bach, Buffon si Voltaire au fost ferventi amatori de cafea. Sigur, „virtutile cafelei arabica nu explica geneza unor opere atit de diverse, create in singuratate“ – adauga just si prompt Michel Braudeau. Dar cu certitudine, potenteaza harul, talentul, virtutile cuvantului, acolo unde ele exista: „Daca fenomenologia sartriana nu este mai solubila in cafea decat ar fi gratia unui Verlaine in absint, la fel de adevarat este ca in Europa cafenelele au functionat efectiv ca alambicuri ale cuvintului, de la acele botteghe din Piata San Marco pana in bastioanele pariziene ale existentialismului“.

Cafeneaua europeana te invata, in lumea de azi, cum „sa-ti pierzi timpul“, iar cine stie s-o faca „se apropie de eternitate“.
Sursa: http://www.observatorcultural.ro

miercuri, 25 mai 2011

Menorca – Relaxare in Mediterana



Rupta din rai si parte a Patrimoniului UNESCO, Menorca este un mic colt de paradis, un amestec de natura, liniste si traditie.

In timp ce insulele vecine Ibiza si Mallorca sunt supradezvoltate si supraaglomerate in timpul verii, Menorca isi pastreaza linistea si savoarea rurala.



In 1993 UNESCO a declarat insula Rezervatie a Biosferei, cu scopul de a proteja zone precum Parcul Natural S'Albufera d’es Grau si situri arheologice unice ce se gasesc pe insula.


Plaje virgine, golfuri superbe situate pe o coasta de 216 km lungime ofera turistilor ocazii unice de a explora si descoperi insula! Menorca a ramas unul dintre putinele locuri din Mediterana unde este posibil sa aveti o intreaga plaja la dispozitie in timpul verii. Unii spun ca insula ii datoreaza mult lui Franco faptul ca a ramas putin exploatata din punct de vedere turistic.



A doua insula ca marime din Baleare si cea mai nordica de asemenea, Menorca are un climat mai umed si temperaturi mai mici cu cateva grade decat celelalte insule. In special in extrasezon, "insula vanturilor" este puternic afectata de curentii necrutatori veniti din nord.

Capitala Mahón se afla la capatul de est al insulei. Drumul principal (ME1) trece prin mijlocul acesteia, prin Ciutadella, al doilea oras al Menorcai, alte strazi secundare facand legatura dinspre nord si sud catre statiuni si plaje.

Jumatatea de nord a Menorcai este o zona dominata de dealuri verzi si de o zona de coasta accidentata si stancoasa. Jumatatea de sud a insulei are cateva plaje de nisip fin, adevarate oaze intre stancile inalte.
Legenda spune ca vanturile din Menorca modifica personalitatea oamenilor. Poate ca si acesta este motivul pentru care cei care au venit o data aici, in calitate de turisti, vor reveni cu siguranta...

O destinatie ideala pentru toti cei in cautarea unui loc pentru o relaxare totala.

Istria – Paradisul verde al Croatiei

Istria - "un teritoriu croat pur, plin de fascinatie ascunsa", dupa cum a numit-o marele scriitor si "calator" britanic Jan Morris, este un mod foarte cochet de a spune ca acest triunghi de pamant de la estul granitei cu Italia este incantator. Iar asemanarile cu zone din Italia precum Toscana sau Umbria sunt uimitoare.

Peninsula Istria se afla in nordul Marii Adriatice, intre golful Trieste la vest si golful Kvarner la est. In prezent este o regiune din vestul Croatiei dupa ce in decursul istoriei a fost cucerita si recucerita de nenumarate ori.

Aceasta parte din superba coasta a Adriaticii s-a dezvoltat foarte mult in perioada Imperiului Austro-Ungar, cand au fost construite foarte multe hoteluri si spa-uri, multe dintre acestea in folosinta si in prezent. In Istria se afla si orasul Hum, se pare cel mai mic oras din lume.

O combinatie de interior verde si o coasta atractiva fac din Istria o optiune excelenta pentru vacante.

luni, 23 mai 2011

Portile din Maramures – Valoare de simbol

Portile de lemn ale gospodariilor traditionale din Maramures sunt situate indeosebi in satele de pe vaile Mara, Cosau si Iza, dar si in unele localitati din Tara Lapusului.

Construite in general pe trei stalpi si un „fruntar” (pragul de sus al portii) din lemn de stejar, avand „haizasul” (acoperisul) sindreluit, portile din aceasta zona au fost comparate adesea cu veritabile „arcuri de triumf”, pe sub care taranii treceau cu demnitate, mandri de originea lor nemeseasca.

Salba de porti monumentale e marturia vie a unei realitati istorice mai aparte: in perioada feudala, din randul obstelor maramuresene s-a ridicat o clasa de cneji, care periodic isi alegea voievodul; puterea si privilegiile nobililor au fost atent fragmentate si distribuite unui numar din ce in ce mai mare de familii. Secole de-a randul, aceasta casta (de proportii obstesti) a rezistat incercarilor de lichidare a privilegiilor. Asa se explica uluitorul rezultat al unei statistici austriece din secolul al XVIII-lea, care situa Maramuresul „pe primul loc in intreg imperiu, in ceea ce priveste procentul nobililor raportat la totalitatea populatiei comitatului.” Au fost inregistrati, pe baza inscrisurilor autentice, circa 15.000 de nemesi, cei mai multi descendenti ai vechilor familii cneziale romanesti locale.

Aspectul e extrem de important, caci numai nemesii aveau privilegiul sa-si ridice porti inalte in fata gospodariilor, in timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decat la vranite (confectionate din pari montati paralel pe o rama dreptunghiulara si cu o diagonala, pentru a-i fixa, si care se deschidea intr-o parte).

Maramuresul a fost, deci, la un moment dat, o enclava imperiala unica, populata cu tarani de vita nobila. Portile cu stalpi sculptati si sindrila sunt relicva unei organizari sociale care a functionat pana in secolul al XX-lea.

„Atasamentul localnicilor fata de aceste valoroase constructii, cu atat de profunde radacini in traditiile de cultura si arta, cat si in istoria social-politica a Maramuresului este ilustrat de faptul ca pana azi s-a pastrat obiceiul de a categorisi gospodarii dupa porti. Pana si azi, cand intrebi de vreun satean de-al lor, oamenii batrani iti indica «poarta» de la casa unde locuieste acela, formularea semnificand cinstirea pe care i-o acorda” (scria in 1977, Francisc Nistor).
Constructia, incizarea motivelor si actul de trecere pe sub pragul portii suportau fiecare un ritual aparte, pe baza unor credinte profunde (cu conotatii mai degraba mitice).

Astfel, taierea stejarului trebuia sa coincida cu o perioada de nopti cu luna plina – pentru a indeparta din jurul gospodariei orice nenorociri si toate „ceasurile rele”. Apoi, transportul lemnului din padure trebuia sa se faca intr-una din zilele lucratoare „de dulce” (marti, joi sau sambata), in virtutea credintei ca astfel lemnul va fi aducator de noroc. Sub stalpul care leaga pragul se puneau „bani, agheasma si tamaie, ca sa nu se apropie ciuma.” Iar pentru apararea averii si a casei, pe stalpi se incizau figuri antropomorfe, protectoare.

Motivele sculptate aveau substraturi magice (unele), insa decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de mesterii populari ne permit incursiuni intr-un univers mitologic, antecrestin: funia, nodurile, rozetele solare - cu variatiile: cerc simplu, cercuri concentrice, soare cu chip omenesc, toate avand la origine un ancestral cult solar –, apoi pomul vietii („simbolul vietii fara de moarte si al rodniciei nesfarsite”), motivul sarpelui (pazitorul gospodariei), chipul omenesc, pasarile, dintele de lup, bradul s.a.m.d.


Pentru taranul maramuresean, trecerea pe sub haizasul portii devenea aproape un act ceremonial, purificandu-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat in universul casnic al gospodariei si familiei. In toate culturile traditionale, trecerea pe sub o poarta, mai mult sau mai putin grandioasa, simbolizeaza o transformare (de suprafata ori structurala, fizica sau virtuala).
Sursa: wikipedia.ro

Palatul Elisabeta, Bucuresti – Resedinta Regelui

Cum am ajuns sa scriu acest articol: m-a impresionat filmul “Discursul Regelui” dar si interviul acordat recent de catre Principesa Margareta si Principele Radu unui post de televiziune, chiar din cadrul impresionant al Palatului. Preiau deci direct de la sursa http://www.familiaregala.ro/ro/resedinte/prezentare-2/palatul-elisabeta/
cateva informatii despre aceasta resedinta regala.

Palatului Elisabeta a fost martorul tacut al ultimelor sapte decenii din istoria Romaniei. Inaugurat in 1937, palatul a fost construit de catre arhitectul Corneliu M. Marcu ca resedinta a Principesei Elisabeta, fiica Regelui Ferdinand si a Reginei Maria, fosta Regina a Greciei si matusa Regelui Mihai. Palatul a cunoscut framantarile celui de-al doilea razboi mondial, i-a gazduit pe Regele Mihai si regina-mama Elena. Aici, la 30 decembrie 1947, Regele a semnat abdicarea fortata si a pornit, in scurt timp, in exil.

Palatul a servit ca resedinta de protocol de stat, iar, in anii ’90, a devenit hotel si restaurant. In anul 2001, Palatul Elisabeta a fost oferit ca resedinta oficiala permanenta Regelui Mihai, in calitate de fost sef de Stat.

In cei 7 ani scursi de la acest moment, locul si-a redobandit demnitatea si s-a transformat in''centrul regalitatii de astazi'', asa cum l-a descris Principele Radu in volumul pe care i l-a dedicat, publicat de Editura Humanitas.

In zilele noastre, Palatul Elisabeta isi defineste aceasta identitate publica gazduind zeci de evenimente, intalniri, dinee, mese rotunde, interviuri care aduc impreuna personalitati ale sectorului public, artistic si cultural, reprezentanti ai mediului de afaceri, ai societatii civile, ai comunitatilor regionale. Salonul Alb, Sala Regilor, Salonul Regina Elena, Salonul cu barne si Sufrageria mare sunt, de regula, spatiile unde au loc aceste reuniuni. Aici se schimba opinii, se nasc idei de proiecte si parteneriate, uneori chiar si controverse constructive.
Oaspetilor le sunt prezentate operele artistilor romani contemporani din Galeria de Arta.

Palatul este, de asemenea, gazda membrilor Familiilor Regale europene care vin sa viziteze Bucurestiul, la invitatia Principesei Margareta si a Principelui Radu.

Palatul cuprinde, pe langa spatiile private ale Familiei Regale si spatiile publice destinate evenimentelor, birourile administrației (Casei Majestatii Sale Regelui Mihai I), Secretariatul Regal, Birourile de Protocol si de Presa. Pana in anul 2008, Biroul Reprezentantului Special al Guvernului, demnitate pe care Principele Radu a exercitat-o timp de sase ani, a avut sediul tot la Palatul Elisabeta.

De aici sunt gestionate sutele de angajamente publice, proprietatile si proiectele de dezvoltare ale Familiei Regale.

Palatul Elisabeta gazduieste astazi o entitate, Casa Regala, alcatuita dintr-un manunchi de esente care o fac unica: puterea exemplului, calitatea de model, valoarea morala, dar mai exista cateva aspecte. Unul din ele este spiritul de raspundere, altul este patriotismul, apoi viziunea pe durata unei vieti, increderea, iubirea, generozitatea.

In Palatul Elisabeta, Familia Regala a Romaniei continua traditia stramosilor sai prin angajamente de lunga durata in sprijinul dezvoltarii si modernizarii Romaniei.

Palatul ramane un spatiu viu, care se metamorfozeaza cu fiecare opera de arta, cu fiecare piesa de mobilier adusa, dar mai ales cu fiecare dintre oamenii care ii trec pragul.

Biserica Stravropoleos, Bucuresti

Biserica Stavropoleos este o biserica ortodoxa, construita in stil brancovenesc, in centrul orasului Bucuresti. Hramul bisericii este Sf. Arhangheli Mihail si Gavril.

Numele Stavropoleos este forma romaneasca a cuvantului grecesc Stauropolis, care se traduce prin "Orasul Crucii".


Biserica Stravropoleos a fost ridicata in 1724, in timpul celei de-a doua domnii in Tara Romaneasca a lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730) de catre arhimandritul Ioanichie. Ioanichie a venit in Tara Romaneasca din Grecia de la Manastirea Gura. In incinta hanului cu doua niveluri ce se afla in proprietatea lui, Ioanichie a construit actuala biserica, zidind o manastire, ce era sustinuta economic de catre han, o situatie frecventa in epoca.

In 1726 egumenul Ioanichie a fost ales mitropolit al Stavropolei si exarh al tinutului Caria. Tot de atunci, manastirea pe care a construit-o a fost numita Stavropoleos, dupa numele vechii mitropolii.
Din constructia initiala a incintei manastirii si hanului s-a pastrat numai biserica, una dintre cele mai reprezentative ctitorii post brancovenesti.
Celelalte cladiri sunt rezultatul unui vast proiect de restaurare si constructie inceput in 1897 dupa planurile arhitectului Ion Mincu.

Desi de dimensiuni reduse biserica are monumentalitate, fiind un spatiu arhitectural specific traditiei bizantine. Prin decoratia sculptata si prin motivele ornamentale exprima deopotriva o sensibilitate baroca si un gust oriental. Pictura interioara impresioneaza prin amploarea si totodata concentrarea programului iconografic.

Biblioteca manastirii contine numeroase volume de teologie, arta si istorie, un fond de peste 10000 volume.

Achizitiile facute in ultimii ani reunesc un important fond de scrieri patristice, biblice, dogmatice, liturgice, volume de istorie, omiletica, morala, dictionare si manuale de limbi clasice, dar si studii despre arta si civilizatia bizantina, istoria si civilizatia romaneasca medievala, cultura medievala europeana - carti cautate de studenti si cercetatori in domeniu.
Biblioteca contine si un important fond de carte veche, manuscrise si tiparituri in limbile romana, greaca si slavona. Sint peste 80 de manuscrise si 400 de tiparituri, carti de cult sau manuscrise muzicale, unele din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea.
Sursa: http://www.stavropoleos.ro

Martinica – un pic din Franta in Caraibe

In Martinica regasesti marea cultura franceza imbinata cu un peisaj magnific, cu paduri tropicale, plaje cu nisip negru la nord si plaje aurii in sud. Iar poate cea mai buna veste este ca vara dureaza un an de zile!

Martinica este o insula franceza a Caraibelor, parte din arcul Antilelor, un lant vulcanic ce delimiteaza Oceanul Atlantic de Marea Caraibelor. Insula face parte din Uniunea Europeana, ca o regiune ultraperiferica.

Martinica este o insula a contrastelor, vegetatie luxurianta si munti care iti taie respiratia. Indigenii numeau Martinica „Insula florilor” si asa a ramas pana astazi. Vegetatia luxurianta include hibiscus, poinsettia, cocotieri, palmieri si mango. Aproape orice fruct poate creste pe aceasta insula, inclusiv ananas, avocado, banane si papaya.

Viata pe insula sta sub semnul veseliei si al bunei dispozitii. Muzica este nelipsita, carnavalul dureaza 5 zile, sunt organizate distractii zilnice (lupte de cocosi, in arenele Pitts, lupte intre serpi si manguste, etc). Pentru iubitorii distractiilor nautice, oferta este una foarte generoasa. Pentru descoperirea recifurilor, a faunei si florei marine puteti face diving, minicroaziere. Alizeele, care bat tot timpul anului, va ofera cele mai potrivite valuri pentru windsurfing; plajele va pun la dispozitie si hidrobiciclete sau ski-jet-uri.

Plajele de pe insula sunt variate, de la cele de pe coasta Caraibelor, pana la cele de pe coasta Atlanticului, cu nisip alb si multe golfulete in care puteti inota in siguranta. Martinca reprezinta destinatia de vis a celor mai multi turisti, nu numai francezi, raiul tropical cu vegetatie bogata si vesnic verde, cu plaje linistite si izolate si cu conditii ideale pentru scufundari in apele oceanului, in care se ascunde o lume plina de viata si de culoare.

Vizitatorii sunt fermecati de atmosfera din centrul turistic Trois-Ilets, de silueta vulcanului Mont Pelée care domina peisajul din jurul fostei capitale a insulei, Saint Pierre, si nu in ultimul rand de excelentul rom local. Martinica e o insula fascinanta, despre care se poate spune ca este un vestigiu al trecutului colonial si o bucatica din Franta in Caraibe.


Este un amestec unic de buticuri si brutarii tipic franceze, de centre turistice moderne cu hoteluri de lux, de plaje umbrite de plamieri in apropierea valurilor stralucitoare ale oceanului si de vegetatie tropicala luxurianta, care incanta ochiul cu explozia ei de culoare.

Fort de France
Capitala Martinicai este un oras frantuzesc cu strazi inguste care ii dau un sarm aparte. La Savane este parcul central al orasului, care poate fi vizitat atunci cand doriti sa scapati de aglomeratia si agitatia orasului. Alte obiective turistice ale capitalei ce merita vizitate sunt: Biblioteca Schoelcher construita in stil baroc, poarta numele lui Victor Schoelcher - personalitate importanta in abolirea sclaviei din Franta coloniala.

Catedrala Saint-Louis ce impresioneaza prin inaltimea turnului cu clopot de 59m. Muzeul Modei si al Carnavalului unde sunt expuse colectii de costume de carnaval. Fortul Saint Louis, construit in anul 1638 din lemn si intarit mai tarziu cu santuri cu apa si piarta. Cladirea Prefecturii construita in forma de U si care este decorata in interior cu picturi apartinand lui Paul Mascart. Palatul Justitiei construit in 1907 ce are in fata statuia emblematica a lui Victor Schoelcher. Muzeul Pre-Columbian, unde sunt expuse artefacte preistorice ale Indienilor Arawak, ale Indienilor Carib precum si exponate ale vietii contemporane pe insula. Muzeul Costumelor Traditionale, localizat la marginea orasului, adaposteste o impresionanta colectie de costume traditionale.

Trois Ilets
Se poate ajunge aici cu masina, dar si cu ferry-boat-ul din Fort-de-France. In acest oras puteti vizita Muzeul Pagerie, situat in locul unde s-a nascut Imparateasa Josephine. In apropiere de cel mai renumit club de golf se afla parcul din Trois-Iletes unde se organizeaza numeroase evenimente culturale si muzicale. Nu trebuie sa pierdeti nici Muzeul Trestiei de Zahar.
Saint-Pierre
Orasul Saint-Pierre este prima capitala-oras a Martinicai cunoscuta sub denumirea de “Micul Pompei al Caraibelor”. Acest oras prezinta interes turistic deoarece in anul 1902 a fost complet distrus de eruptia vulcanului Pelee. Raul cu lava fierbinte a facut 30 000 victime. A fost un singur supravietuitor, pe numele sau Cyparis, un prizonier, care a fost protejat de zidurile groase ale celulei sale.

O gura de rai
Apa de un turcoaz ametitor, nisipul fin, razele mangaietoare ale soarelui, adierea vantului coborand din palmier... Ce sa-ti doresti mai mult de atat? Poate doar sa ramai cat mai mult acolo!
Surse: http://www.iturism.ro, http://www.benessere.ro